1
Somniferele de la „Parkinson” sunt o flegmă pe faţă. N-am încredere în farmaciile de la periferie, culmea, unii se cred barosani cu ambalaje tip „Harison” sau „Brown” în timp ce la noi, în centru, autohtonii fac ravagii. „Popescu” mă fascinează cu efecte secundare de excepţie, „Morcoveanu” mă rupe cu pastilele de triplă folosinţă, „Scoabă” mă înspăimântă cu halucinogenele morbide, iar „Dumitreasa” mă încântă cu inducţiile supraetajate. N-am pretenţii, sunt prea timid, nu mă dezbrac decât în companii sofisticate, mă complac în mocirla aproapelui, suport cu stoicism înfrângerea finală, groapa, ustensilele, bocitoarele, barosul, mustăţile nănăşelului, privirea lor piezişă, şoaptele neîmpăcate, toate la un loc sunt pentru mine ca o horă a disperării. De parcă n-am mai fost cu tine, de parcă n-ai mai fost cu mine, Iakuza.
2
Se vede că n-au mai rămas oameni. Altă dată, pe vremea studenţiei mele năclăite de prietenii inutile, se dădeau petreceri monstruoase, de la care nimeni nu pleca nefutut. O chema Vidia, era o coafeză cu chip întunecat, cu dinţii din faţă lipsă, când se îmbăta ne citea din Mallarme, plângea… „Petit aire guerierre” Nu pronunţa tot, la rime scuipa. Nu-mi explic, dar am stat nopţi întregi s-o ascult. Dimineaţă eram ud fleaşcă.
În fiecare an, când apare o ediţie nouă din „Pagini aurii”, umblu pe la toate adresele meditatorilor de franceză, doar doar a mai rămas vreunul în viaţă.
3
…atunci frazele mele au început să se frîngă brusc, am încercat să nu fac mare caz de asta, dar mama nu mă lua în serios. Seara se dezbrăca în singura cameră în care mai locuiam atunci. Eu şi sora mea Magdalena ne uitam fără să înţelegem nimic, nu ştiam la ce folosesc cele două cupe uriaşe de cârpă,
Ciorapii care nu puteau să fie dezlipiţi din carnea obosită a pulpelor ei,
Şiragul de perle de care nu mai atîrna nici o speranţă
Dar ea nu se despărţea nici un moment de ele
Nici măcar înainte să se bage goală în pat.
Şiragul acela se balansa bătrânicios ieşind din aşternuturi.
4
Se spune că anumite situaţii duc la dezmăţ şi asta e spus cu părere de rău. Eu unul vreau să văd ce se-ntâmplă, dar e peste puterile mele, dincolo de capacitatea mea de a accepta orice porcărie din partea comisiilor, pentru că e firesc să mă-ntreb noaptea de ce pleoapa mea este dublă. Cum să nu plângi? Cum să nu aluneci în gaură, până la capăt? Cretă, distilatoare, oscilatoare, toate sub observaţia academiei..
5
La ziuă, ne poticneam în propriile noastre vome, nu era o tragedie, dar nu vedeam la un pas în faţa noastră. Serafima făcea chipurile curăţenie, se maimuţărea prin coridoare împrăştiind mai mult decât adunând. Era o femeie cumsecade, nu avea multe de spus. Verile erau greu de suportat, ne strângeam câte o duzină de haimanale şi oricât de simpatică ne era Serafima, mirosul ei gastric ne aduna în faţa florăriei. Stătem în cerc, fără să scoatem o vorbă.
Ştiam că-i plac violetele, de aceea îi aduceam mereu toporaşi.
6
Cimpoaie în surdină, fuste semitransparente, umeri albi, dezgoliţi, coperţi de caiete pe care am scrijelit ani întregi… Numele ei era mereu altul. O strigam pe străzile pustii, fără să mă aud, mi-o închipuiam ieşindu-mi în cale, plinuţă cum o ştiam din prima bancă. N-a fost să fie. O singură dată ne-am întâlnit. M-a târât în apartamentul ei, mi-a spus lucruri înfiorătoare. Şi-a cuprins chipul între palme, izbucnind în plâns. Erau icnetele unui animal pe moarte. Nu mai era ea.
7
I se auzeau paşii pe caldarâmul fierbinte, putea fi un tramvai, o pisică neagră strecurându-se în superstiţia mea... Demult nu mai doream să ajung nicăieri, nici o staţie în plus, doar depoul părea că răspunde aşteptărilor mele. Hala imensă, întunecată, în care orice zgomot căpăta amplitudinea unui tunet, de-acolo veneau răspunsurile, acolo întrebările nu mai aveau nici un rost.
8
Cumpărasem bilete, aveam buzunarele goale, o femeie plină de bani îmi răcorea pulpele cu evantaiul ei violet, culoarea digestiei, se spunea în cercurile restrânse... Papucii ei purpurii mă duceau cu gândul la un Lamborghini nou-nouţ. Eu n-am fost niciodată un şofer bun, dar cunosc amănunte mai mult decât picante. În primul rând, ce facem cu papucii – vă spun imediat – şi câţi bani o să dăm pe proteze, dacă binevoiţi...
9
Câinele se aşază în mijlocul camerei şi urlă a gol. Robinetele lăcrimează, rugina se aşterne încetul cu încetul, de-a lungul anilor, mă trezesc din ce în ce mai somnoros, nu mă mai văd ieşind, nu mă simt aici, dar ceva mă face să te vreau din ce în ce mai bolnăvicios. Urletele javrei îmi dau fiori de moarte, doar paharele mai păstrează în clinchetul lor urmele buzelor care n-or să mai guste niciodată spaima dimineţii forţând ferestrele.
10
Penetraţia a fost mereu supraestimată. Eu cred în haine. Hainele ne reprezintă mai mult decît propriile noastre organe. Organele sunt ca familia, nu putem să ni le alegem, putem doar să le îngrijim. Când am ajuns în tine sunt cel mai departe de tine. Doar febra mă mângâie ca o holeră de lux.
Mă arunc. Mă trec. Săvârşesc multiple păcate.
Hainele mele suspină îngrozite de gândurile noastre atât de murdare. Dar ele suportă aproape orice. Dacă deschei un nasture nu trebuie să-i explic de ce fac ceea ce fac. Orice gest este adevărat şi asta este tot ce contează. Gustul cu care îmi aleg hainele este aproape nevrotic. Alfel cum să justific faptul că port cele mai ridicole rochii, broşe care aproape că nu mai au nici o piatră care să strălucească şi furtunaşe incolore pe care le asortez la bluziţele de pânză topită. Ei, da, nu pot să plâng decât o singură dată pe an. Ştiu cînd vine momentul acesta şi mă închid în atelier. Întind şurubelniţele pe mese, şaibele cărora încă nu le-am găsit şuruburi, roţile dinţate şi plâng. Toată fierăraia parcă ar suferi o dată cu mine. Ştiu că nu-i adevărat şi atunci îmi trece, îmi şterg ochii şi rimelul mi se întinde până în colţul gurii. E amar şi asta mă face să rîd. Nu vreau să mă mai gândesc. Suntem împreună îmi spui…şi ce dacă nu mi s-a părut niciodată că ar trebui să rămână aşa. Tu plângi mereu? Şi? Te simţi mai curat?
Rochiile mele sunt toate la fel. Trebuie să mă bărbieresc atent, ştiu că îţi place să nu simţi nici un fir de păr. Nu este vina mea că sunt femeia cu barbă. Nu, pulă nu am. Dar în mine nu a intrat nimeni niciodată.
11
Se întunecă, se luminează, se sfâşie, se cicatrizează, se fute, se spală, se duce, se întoarce, se fute, fumează, pleacă, emigrează, îmi scrie, ce mai faci, am fost ocupată, poate vin, iar tu, mai ţii minte, e bine, m-am aranjat, e grijuliu bătrânelu, îmi spală chiloţii în gură, e atent, nu-mi lipseşte nimic, îmi spune pe nume, a fost foarte simpatic până când nu mi-a zis, Gianina dă-mi o…cum îi ziceţi voi? o votcă. Îţi dai seama? Ca acasă!
12
…mă gândeam: Anubis a rămas fără baterii. Mă uitam în ochii lui şi căutam o ţigare. Morţii, deşănţaţi - dar este uşor să fii mort - fără „dar este uşor”, doar să fii mort, cu şanţul în braţe.
Nu mai borâţi pe monitor! Linişte! Iunie iulie august, serile sunt tot mai lungi, toride. Ne umplu ochii cu nisip. Ne sfârtecăm între noi ca pudelii. Măcar de-am prinde şi noi un post cumsecade. Avem premiile noastre şi nimic nu ne mai poate opri din drum. Publicitate:
13
Adina, crezi că poţi să ne laşi aici? Am început împreună, am parcurs un drum de invidiat… Nimeni nu se mai vede în spatele nostru. Doar noaptea cu degetele înfipte în gulerele noastre transpirate… Trebuie, trebuie să ne descurcăm singuri de-acum. Au trecut sărbătorile, oamenii au intrat înapoi în sertarele lor parfumate. Maşinile zornăie de zor, dimineţile afumate învăluie zgârie-norii, aparatele de aer condiţionat fac front comun împotriva tăcerii. Nu vroiam să mai spun nimic, dar ştiu că între noi încă nu s-a terminat tot. Acesta-i singurul impediment. Suporţi?
Să nu te sperii! nu poate să fie nimic rău… şi chiar dacă ar fi… Ar fi vorba numai despre noi!
14
Nu mai erau grisine. Tu curgeai în ceea ce părea a fi un trecut respectabil. Ne-ar fi plăcut să ne aducem aminte de momentele astea. Dar acum…Acum toate astea se întâmplau. Eliza, tu nu mă crezi…dar e OK, m-am obişnuit…Aş putea să plâng pentru tine…aş putea să borăsc pentru tine.
Crezi că asta ar avea prea mare importanţă? Să înţeleg că dai înapoi? Nu, Eliza, n-ar fi nimic… Nu avem unde să scăpăm unul de celălalt. Viermi negri se coc în dogoarea lunii. Aprind lumânările parfumate.
15
Sunt un bărbat sensibil, ce pula mea! Într-o zi am vrut să nu mai sufere nimeni pe scara mea. Am cumpărat pufuleţi şi prezervative, am montat beculeţe roşii în casa liftului iar pe balustradă am agăţat cutii de iaurt cu fructe. Pentru diabetici am pregătit compot cu zaharină. Mă doare şi acum degetul mare de cît am apăsat pe tubuleţul cu pastile… Nimeni nu a înţeles… eram numai convenţional, atât de convenţional… toţi au sfârşit în lacrimi. Nu puteau să se înţeleagă unul cu altul decât dacă plângeau.
16
Aseara m-am întâlnit cu Ana. Era uşor speriată. Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în bloc, o vedeam din ce în ce mai agitată, am grăbit pasul odată cu ea, era ca în vremea când nu ne cunoşteam, fiecare dintre noi ştia ceva ce n-avea cui să-i spună. Când am urcat primele trepte, a început brusc să plouă. Am vrut să-i ating mâna, ştiam că se pregăteşte să descuie. Dar ea s-a întors pe neaşteptate, s-a uitat la mine cu ochii încercănaţi, cu o privire tristă, a dus un deget la buze. „Dragostea trebuie să fie până la capăt” , s-a auzit din stânga noastră. „Da, dragostea tre’ să fie până la capăt, altfel îţi bagi pula”. Ana izbucni în plâns: „Aud asta de câte ori intru în bloc”.
Se-ntoarse cu spatele la mine şi abia am apucat s-o zăresc zâmbind: „Nu te-ai mai atins demult de mine”.
17
Nu m-am gîndit că un tatuaj poate să îţi schimbe viaţa în felul acesta. Când am intrat în cabinetul lui Markus eram doar un băiat cuminte. Când am ieşit eram o femeie împlinită. Puteam să-mi aleg un scorpion desenat cu cerneluri roşii sau mov…sau o mandală la modă, din alea după care se sparg în figuri blondele platinate din clubul nostru. Mi-ar fi plăcut o studentă pupeşă, cu zvastică neagră pe noadă, să stea atîrnată de geaca mea ca o năframă vie. Dar ştiam că eu nu voi fi niciodată un Billy Idol. Sunt cam brunet…şi dacă mă apuc să cînt, poate strîng bani de-un pateu. De milă…
L-am văzut pe Markus că îmi tot împinge modelul cu motor şi şuviţe de piele în formă de inimă. Mi-a spus cu un rînjet care m-a îngheţat: „N-am decît cerneală roz, mânca-mi-ai pula…”
18
Sunt plină cu altul, mi-a spus
Sunt plină cu altul, mă auzi, alo
Sunt plină cu altul, ţi-am spus mai demult
Cu altul, băi pulă, cu altul
Cu altul cu altul cu altul
De câte ori să-ţi repet
Sunt plină sunt plină sunt plină
Cu altul cu altul cu altul
19
Cineva, cumva, cândva, pe undeva, de dincolo, până la mine, de la ceilalţi, câte puţin, poţi aduna şi tu ceva, să te simţi mai împlinit ca vinerea trecută, să te dai şi tu mai tare ca marmora de peste deceniu, mai lung şi mai adânc decât intestinul subţire-al oraşului, pe care se înşiră la nesfârşit locuri de pierzanie comune, baruri de bună seamă privilegiate, dacă doreşti îţi descriu eu loc cu loc, fiecare posibilitate în parte fiecare figură cu care poţi să obţii o oră în plus de apropiere, o oarecare apropiere ştiu, joi, iarăşi înebuneşti întinzi mâna după pachetul de ţigări alegi una şi, când s-o aprinzi îţi dai seama că între degete o ţigare este deja fumată pe jumătate, de parcă asta se putea vedea din altă parte, de undeva de departe, cine ştie de unde, în timp ce noi, cei implicaţi n-am lipsit nici o secundă de la petrecere.
20
Elvira o chema, Elvira… Eu am încercat în fel şi chip să-l îmbunez pe tata, să-l fac să vrea… Dar… De la noi până la ospiciu e ceva cărare de străbătut, vreau să zic două trei ore, trăsura nu ştiu cât de potrivită ar fi la o asemenea aventură sălbatică, dar câteva butoaie nu-i strică nimănui la drum, cum să vă spun, noi oricum suntem obişnuiţi cu toate astea, noaptea pădurea e lividă şi stranie, de nepătruns, iar noi treceam de la unul la altul, ca pe-o sticlă de votcă, demenţa şi frica, limpezimea şi stricăciunea, alintatul şi sângerarea, Chiva nu ştie nimic din toate astea, slăvă Domnului, un psihiatru ca ăsta te poate băga în pământ, vai de mormânţelul nostru, Elvira.
Acum nu se mai aude nimic, iar frigul s-a mai îmbunat de când, unul câte unul au dispărut cei care erau cu noi. Treceam prin Crângu Roşu când Işca a început să plângă, ne-am întors spre el şi l-am văzut că are mâna băgată în pantaloni. Işcaaaaaa! a izbucnit Matei. Işca şi-a scos mâna şi ne-a fluturat palma plină de sânge prin faţa ochilor. Nu putea să spună nimic. La reverul hainei îi atârna un şirag de mărgele ieftine şi lucioase în care spaima de pe feţele noastre se reflecta ca un singur craniu… încă mai aveam bisturiul lui Chiva la mine, îmi simţeam degetele pline de căldură. Matei nu a înţeles nimic. A scâncit uşor, de parcă ar fi răsuflat uşurat: copilul meu! Am rămas singuri, Elvira, am rămas singuri şi unghiile tale sunt atât de curate!
21
Sâmbetele au încetat să mă întristeze, nu ştiu unde să mă uit ca să mai surprind odată căderea lumii. Femeia întinsă lângă mine aşteaptă docilă, cu cavitatea abdominală deschisă, nemaidorind altceva decât să mă primească într-însa. În faţa ferestrei murdare, sora medicală îşi şterge cu poalele fustei o pară. Ştiu, voi credeţi că iar o să mă vait de sfârşitul săptămânii, de orele în care soarele este ascuns ca într-o ceapă, secundă după secundă. Dar nu, nici măcar nu mai fumez. Îmi spăl mâinile încet, deget după deget…unghiile trebuie să fie imaculate. Elvira, lasă fructele şi dă-mi mânuşile! Ea nu este tulburată de nimic. De-asta şi cer cei mai ciudaţi subiecţi. Ieri am avut un ins care îşi dăduse foc, alaltăieri am „prins” o prostituată. Se răzbunaseră pe ea părinţii pentru că nu le mai dăduse nici un semn de ani întregi. Doar atunci când am adus siamezii din Ploieşti am văzut-o lăsându-şi cuţitaşul pentru fructe pe o tăviţă ca să stea lângă mine. Elvira, vreau să simt iarăşi mirosul tău de curat…dacă ai şti ce am ascuns în femeia asta, Elvira!
22
Acum voi adormi cu capul pe pântecul ei transparent. Acum numai sila de Elvira stăpâneşte faptele mele. De curând, în încăperea de alături s-au mutat cunoştinţele mele mai vechi, siamezii ploieşteni. Se ciondănesc întruna. Nu se pot hotărî care dintre ei va fi cel dintâi amant al Elvirei. Când rămânem singuri, Elvira îmi povesteşte tot. Cum vin ei cu braţele pline. E şi greu pentru ei, Sim vrea să-i aducă flori, Dim nu poate să rămână mai prejos şi îl aleargă pe frati-su prin tot oraşul după o orhidee neagră. Dim a fost mereu mai fin. Sim nu poate să suporte asta şi vine cu poantele cele mai scârboase. Ieri a turnat praf de strănutat în orhideea lui Dim. Imediat Dim a vrut să aducă iaurt de fructe, Sim îşi plimba pe degete o monedă. Dim, cu singura mână pe care o are îşi ştergea lacrimile. Elvira mă şi întreabă cum s-o scoată la capăt:”Nu pot să-i refuz, ar crede că nu pot să-i suport pentru că sunt siamezi…” Nu ştie cu care să înceapă. „Fiecare dintre ei e simpatic” Dar nici ei nu o ajută deloc…aşa că şi-a cumpărat vopseluri şi îşi desenează după o carte de anatomie sistemul circulator pe burtă.
23
E o căldură insuportabilă. Noi suntem împreună, dar nu ne mai atingem, păstrăm distanţa, ultimile fluide s-au retras, doar gheaţa ne mai ţine la locurile noastre, ne dorim o încetare bruscă din viaţă, cât mai bruscă, preţ de un minut şi lucrurile capătă moliciunea de odinioară, capacele nu mai scârţâie copilăreşte, limpezimea nu mai pare o soluţie de necuprins, eu n-am o potrivire mai grea decât ceilalţi, doar figurile bătrânilor lepădaţi îmi impun o autoritate neînţeleasă şi nimeni n-are nici o propunere mai constructivă în seara asta încinsă… Lângă patul meu s-a cuibărit o molimă vâscoasă, nu mă lasă, mă frământă o nelinişte puţin spus odioasă, femeile mi-au aruncat nişte priviri feroce…inexplicabil de indiferente. Când mă horărăsc să intru cu ele în vorbă nimic nu mă poate opri. Trebuie doar să mă hotărăsc. De pe buzele mele totul pare mai parfumat. Ajunge să întreb dacă nu cumva strada Schitului nu este în spatele Pieţii Lahovari. Eu ştiu deja că nu este...dar ele se schimbă la faţă şi încep să clipească des de parcă le-aş fi prins asupra unui fapt ruşinos. Aşa a fost până ieri…când m-am plictisit…şi n-am mai vrut să le spun nimic. La fel de indiferente, de parcă nici nu aş exista, iar numele meu nu l-ar fi auzit niciodată. Deja nu mai suport…şi nimeni nu a putut să îmi dea un sfat, să mă ajute să nu mai fiu obigat să rostesc cuvintele alea nenorocite: ”Piaţa schitului!”
24
Aurel nu este niciodată trist. Toată ziua umblă prin faţa blocului cu lopeţica şi grebla de plastic ieşindu-i de sub tricou. Colegele lui de joacă rareori se uită în direcţia lui. Dar Aurel nu e afectat. El se plimbă prin faţa blocului cu lopeţica şi grebla de plastic ieşindu-i de sub tricou. Colegele lui de joacă nici că se uită către el. Dar Aurel nu pare să se întristeze din pricina asta. El aleargă de colo-colo cu lopeţica şi grebla de plastic ieşindu-i de sub tricou. Colegele lui, Irina şi Dora nu-l prea iau în seamă. Lopeţica şi grebla de plastic, ieşindu-i de sub tricoul albastru strălucesc în bătaia soarelui. Fetele strâng petale şi bucăţele de sârmă în mici crăticioare de tablă. Deşi chipul lui Aurel se reflectă în mînerele lucioase ale jucăriilor îndrăgite de cele două surioare palide, ele nu dau nici un semn că le-ar păsa de acesta. Totuşi, el sare în continuare ca o căprioară năzdrăvană în jurul poloboacelor cu smoală. Irina îşi suflecă pantalonaşii portocalii şi trece peste băltoaca din faţa blocului. Dora rămâne pe vine cu degetele înmuiate în apa cu flori şi sîrmuliţe. Aurel nu este niciodată trist. Când se opreşte din sărit se apucă să scurme cu lopeţica gropi mici în care înmormântează furnici.
25
În surdină, Astor Piazzolla. Elena se ridică din pat, se apropie încet de stâlpul din mijlocul camerei şi îl cuprinde ca pe bărbatul pe care l-a aşteptat atâta amar de vreme. Lacrimile îi şiroiesc pe suprafaţa lucioasă şi indiferentă a stâlpului rece. În tot timpul acesta, Piazzolla încinge camera. O remodelează după chipul şi asemănarea celor ce-au asistat neputincioşi la zbaterile deznădăjduite ale Elenei. Vinilul vechi scapără în întuneric. Bara de metal se îndoaie sub greutatea unei salbe de icnete şi de chemări gâfâite. Elena scoate lama de sub baticul roşu legat cu un nod imposibil la coapsa ei voluptuoasă şi îşi taie buza de jos drept în două. “Astor, iepuraful meu, mă fimt ca un animal prinf în cufcă”, spuse Elena, zăbovind asupra oglinzii întunecate din capătul coridorului.
26
N-aş vrea să îţi aduci aminte de mine ca de unul dintre cei pe care i-ai cunoscut. Am căutat o eşarfă aşa cum mi-ai spus că nu mai văzusei niciodată: stacojie. Eram gata să izbucnesc în plâns când mi-ai urmărit cu degetele linia tatuajului proaspăt: „Elvira, inima mea e o pleoapă sub care tu ai visat mereu”. N-ai crezut că putem să ne vedem chiar şi numai la sfârşitul săptămînii…aştept să te răzgândeşti, Elvira. Ştiu că noaptea îţi apar ca un viscol negru iar soarele arde ca în mijlocul verii. Nu se poate, Elvira, lacrimile pe care le-am înghiţit nu se poate să fi fost ale altuia, Elvira. Au ajuns să îmi placă toţi pictorii burtoşi pe care mă târai să-i văd prin galerii. Tu la ce te gândeşti, Elvira, când ai ochii închişi…mai vezi un punct negru când strângi tare din ochi? Trebuie să plec, iar vine Mircea, zice că prin vinele lui curge eşarfa mea…Tu îl crezi? Dar pe mine cum de nu m-ai crezut niciodată…
27
Se spune că anumite situaţii duc la dezmăţ şi asta e spus cu părere de rău. Eu unul vreau să văd ce se-ntâmplă, dar e peste puterile mele, dincolo de capacitatea mea de a accepta orice porcărie din partea comisiilor, pentru că e firesc să mă-ntreb noaptea de ce pleoapa mea este dublă. Cum să nu plângi? Cum să nu aluneci în gaură, până la capăt? Cretă, distilatoare, oscilatoare, toate sub observaţia academiei.
28
Cimpoaie în surdină, fuste semitransparente, umeri albi, dezgoliţi, coperţi de caiete pe care am scrijelit ani întregi… Numele ei era mereu altul. O strigam pe străzile pustii, fără să mă aud, mi-o închipuiam ieşindu-mi în cale, plinuţă cum o ştiam din prima bancă. N-a fost să fie. O singură dată ne-am întâlnit. M-a târât în apartamentul ei, mi-a spus lucruri înfiorătoare. Şi-a cuprins chipul între palme, izbucnind în plâns. Erau icnetele unui animal pe moarte.
29
I se auzeau paşii pe caldarâmul fierbinte, putea fi un tramvai, o pisică neagră strecurându-se în superstiţia mea... Demult nu mai doream să ajung nicăieri, nici o staţie în plus, doar depoul părea că răspunde aşteptărilor mele. Hala imensă, întunecată, în care orice zgomot căpăta amplitudinea unui tunet, de-acolo veneau răspunsurile, acolo întrebările nu mai aveau nici un rost.
30
…atunci frazele mele au început să se frîngă brusc, am încercat să nu fac mare caz de asta, dar mama nu mă lua în serios. Seara se dezbrăca în singura cameră în care mai locuiam atunci. Eu şi sora mea Magdalena ne uitam fără să înţelegem nimic, nu ştiam la ce folosesc cele două cupe uriaşe de cârpă, ciorapii care nu puteau să fie dezlipiţi din carnea obosită a pulpelor ei, şiragul de perle de care nu mai atîrna nici o speranţă. Dar ea nu se despărţea nici un moment de ele. Nici măcar înainte să se bage goală în pat.
Şiragul acela se balansa bătrânicios ieşind din aşternuturi.
31
Câinele se aşază în mijlocul camerei şi urlă a gol. Robinetele lăcrimează, rugina se aşterne încetul cu încetul, de-a lungul anilor, mă trezesc din ce în ce mai somnoros, nu mă mai văd ieşind, nu mă simt aici, dar ceva mă face să te vreau din ce în ce mai bolnăvicios. Urletele javrei îmi dau fiori de moarte, doar paharele mai păstrează în clinchetul lor urmele buzelor care n-or să mai guste niciodată spaima dimineţii forţând ferestrele.
32
Se întunecă, se luminează, se sfâşie, se cicatrizează, se fute, se spală, se duce, se întoarce, se fute, fumează, pleacă, emigrează, îmi scrie, ce mai faci, am fost ocupată, poate vin, iar tu, mai ţii minte, e bine, m-am aranjat, e grijuliu bătrânelu’, îmi spală chiloţii în gură, e atent, nu-mi lipseşte nimic, îmi spune pe nume, a fost foarte simpatic până când nu mi-a zis, Gianina dă-mi o…cum îi ziceţi voi? o votcă. Îţi dai seama? Ca acasă!
33
Adina, crezi că poţi să ne laşi aici? Am început împreună, am parcurs un drum de invidiat… Nimeni nu se mai vede în spatele nostru. Doar noaptea cu degetele înfipte în gulerele noastre transpirate… Trebuie, trebuie să ne descurcăm singuri de-acum. Au trecut sărbătorile, oamenii au intrat înapoi în sertarele lor parfumate. Maşinile zornăie de zor, dimineţile afumate învăluie zgârie-norii, aparatele de aer condiţionat fac front comun împotriva tăcerii. Nu vroiam să mai spun nimic, dar ştiu că între noi încă nu s-a terminat tot. Acesta-i singurul impediment. Suporţi?
Să nu te sperii! nu poate să fie nimic rău… şi chiar dacă ar fi… Ar fi vorba numai despre noi!
34
Somniferele de la „Parkinson” sunt o flegmă pe faţă. N-am încredere în farmaciile de la periferie, culmea, unii se cred barosani cu ambalaje tip „Harison” sau „Brown” în timp ce la noi, în centru, autohtonii fac ravagii. „Popescu” mă fascinează cu efecte secundare de excepţie, „Morcoveanu” mă rupe cu pastilele de triplă folosinţă, „Scoabă” mă înspăimântă cu halucinogenele morbide, iar „Dumitreasa” mă încântă cu inducţiile supraetajate. N-am pretenţii, sunt prea timid, nu mă dezbrac decât în companii sofisticate, mă complac în mocirla aproapelui, suport cu stoicism înfrângerea finală, groapa, ustensilele, bocitoarele, barosul, mustăţile nănăşelului, privirea lor piezişă, şoaptele neîmpăcate, toate la un loc sunt pentru mine ca o horă a disperării. De parcă n-am mai fost cu tine, de parcă n-ai mai fost cu mine, Iakuza.
2…………………………………………………………………deformatii…9
Cineva mi-a explicat cu pasiune
Că dacă un tăietor de lemne ţi-ar tăia braţul
Ai continua să simţi mâncărimi în palma pe care nu o mai ai
Sunt gândurile pe care le-ai regurgitat în metacarpienele lipsă
Dincolo de asta va începe treaba
Dar eu veghez la buna rânduială a ciopârţirii
Şi oricât aş tăia, mai multe mâncărimi apar
Mmm... Sau poate n-am, de fapt, chiar atâtea gânduri
Anamneza o funcţiona pe un segment aşa restrâns ca al meu?
***
La sfârşitul lui octombrie, nu mai ţin minte ziua,
Va veni animalu’ ăl slut să ne fută
Sau să ne bea ca pe un medicament amar
Să ne anestezieze în vederea sodomizării
Totuşi putorile de la 8, foarte drăgălaşe, m-au primit pe întuneric,
Fără bănuială, fără prejudecăţi
Căci dacă cineva m-ar vedea muşcându-mă, femeile lui
S-ar revărsa peste limita de sus a oceanului
În gura animalului se vedeau pizdele cu gurile deschise
Gryllii goticului flamboaiant se desprindeau rând pe rând
Despicându-se pe sine dinspre cap spre
***
Nimic din ceea ce-ţi este străin nu te va găuri cu atâta graţie
Deci de pula ta trebuie să te fereşti ca de ploaie
Micule mare perves futăcios... Promiscuitatea te revelează
Dinspre sine spre noi.
Cu alte cuvinte, ne vedem la Ciocârlie, în faţa garajului
Se ne zidim despicăturile, până la ultima
În fond, uzi până la piele, ce putem să legăm
Decât limbile toate frânte pentru niciodată la Babilon
Firave, pătimaşe, s-au pierdut cu toate, sărăcuţele.
...............
2004
